Am văzut un om cu o umbrelă neagră în Amzei. Poate era un pseudo-coșar. El mi-a amintit de blog. Afară nu plouă. Decât cu zăpadă și țurțuri.
Martie Aprilie Mai
Sunt 3 luni. Consecutive chiar. Lunile de primăvară.
Gândind în retrospectiva ultimilor să zicem cinci ani, nu pot să îmi dau seama ce anotimp detest mai mult.
Iarna pentru că sunt eternele sărbători cu ceartă acasă, lume îndrăgostită prin jur ce se bucură de o magie invizibilă, inexistentă după mine, multă mâncare care oricum nu pică bine, Anul Nou, minunat moment să ne plângem de milă, să “reflectăm” asupra celor trecute, prezente şi viitoare,să consumăm alcool în cantităţi poate doar o idee mai industriale ca de obicei. Moment prolific pentru a petrece timp cu prieteni, a ne angaja în promisiuni şi speranţe deşarte pentru anul ce va urma, excelentă perioadă pentru a realiza de fapt cât de singur eşti şi cât de fals devii la toate sau orice fel de “sărbătoare” la care luăm parte în mase mici sau mari de oameni. Not to mention birthdays and deathdays all gathering up in winter, including my own. Decembrie. Ianuarie. Februarie.
Toamna. Începe şcoala, facultate, grădiniţă, plouă mult. Ah asta da. Ploaia e de partea mea şi va fi întotdeauna. Vremea e minunată! În orice anotimp de altfel, până în momentul în care este asociată voluntar sau se asociază ea, involntară nouă, unei anumite senzaţii, persoane, idei and so on and so forth. Toamna e mai suportabilă. Dar cu o limită. Culori, senzaţii, peisaje, nostalgie, răceli (= vunerabilitate fizică =şi psihică). Toamna până şi muzica ascultată în căşti de 2 bani sună altfel. Şi totul începe să moară în jur. Natura. Natura umană devine natură moartă. Suntem pur şi simplu prea implicaţi în “nimicnicia” noastră ca să vedem. Toamna ucide. Beware. Remember Remember The Hole inside November. And us . Septembrie. Octombrie. Noiembrie.
Şi acum urmează evident, căldura şi libertatea unor 3 luni de vară, cu toată distracţia, alcoolul, terasele, băile în lacuri interzise, furtunile, cărţile citite la umbra marilor copaci şi muuulte alte activităţi aferente soarelui puternic şi freneziei interioare. Până şi adulţii sunt copii vara. Stat cu cortu, stat la foc, prăjit mâncare la grătar, urmărit de stele, luna mai… flori, cabane, ape, gândaci în natură, şopârle, mers în vamă…mers la munte, mers la bunici, stat acasa, serile scurte care se tranformă în dimineţi lungi. Ploi calde şi dese, sau reci şi rare în care e minunat să te avânţi curajos fără frică de pneumonii şi alte cele. Sigur că vara e frumoasă dar o detest pentru că nici o vara nu e la fel şi nu se poate ridica altor veri, tot timpul voi simţi nevoia să compar, şi să nu mă bucur atunci de ea. Îmi aduc aminte de ea Iarna, în seara de Crăciun după prea multe pahare de vin şi poate doar atunci cunosc adevărata valoare a verii trecute.
În mod total nesurprinzător e Primăvară. And I mean this literally. E primăvară şi doare. E frumos, devine cald, înmuguresc acei copaci, şi celelalte flori, iarba e pe garduri imediat. E primăvară şi străzile Bucureştiu-ului infect şi bolnăvicios ţipă după atenţia şi afecţiunea mea. E Primăvară şi ne dorim să se termine. Să treacă. Să treacă Sesiunea. Să vină Vara. Să nu mai fie vânt, să nu mai plouă. Să nu mai simţim. De ce ? Pentru că primăvara aduce viaţa înapoi. Primăvara trebuie să amorţească, dar nu o face. Primăvara e emotivă şi cerşeşte pe altarul ei emoţiile şi trăirile noastre. And we give in, like the pathetic excuse of forms of life that we, the people are.Martie Aprilie Mai. Tic-Tac. Bum !
Deci Da. Urăsc şi Primăvara. Mai ales când nu e. Aşa cum urăsc iarna cand e iarnă şi o iubesc când e vară. Şi ştiu că nu sunt singura. Şi mai ştiu că fuga noastră de timp şi de anotimp a adus Planeta în halul în care e acum. Ne alungăm anotimpurile unul după altul până când se uzează şi mai avem doar două 
Dar asta sunt doar eu. Şi momentan vreau altundeva. Şi altcândva. Şi da. Urăsc multe lucruri şi multe momente, şi de cele mai multe ori le detest luni încontinuu, poate şi ani. Depinde.
Imediat e 8.30. Ora Pământului. Stingeţi lumina.
Oberhausen on Tour at M.N.A.C.
Ieri a avut loc prima din cele 3 proiecţii ale câştigătorilor festivalului international de filme de scurt metraj de la Oberhausen.
Şi mie mi-au plăcut astea: mă gândeam că este okai dacă le împart cu lumea care nu a fost. Pentru că o bucurie “shared” îşi dublează impactul şi efectul. Asupra mea cel puţin.
Secţiunea MuVi Award 2007-2008
1. Good Morning Stranger – Monta – Jakob M. Kubizek
2. Real Snow- Kaspar Astrup Schroeder. No Video found on youtube, din pacate.
3. Where in this World- The Notwist
+excelenta simbioză sunet-imagine-stare-vers.
şi ar mai fi ăsta
dar nu sunt sigură de ce.
important este că am avut o seară suportabilă. Am ieşit de Aici. Nu am fost atacată de câini şi m-am bucurat de “transă” pe parcursul vizionării. Am descoperit şi muzică bună. Am băut my first Guiness and my First unfiltred beer. Şi am avut parte de o discuţie recomfortantă din Multe puncte de vedere. Şi colac peste ciocănitoare m-am plimbat pe jos până la MNAC. şi asta nu se întâmplă foarte des.
Revin şi cu alte scurt-metraje dacă nu o să mor sufocată de lenea de a apăsa pe 3 butoane. Tocmai am refuzat o vizită la Zambaccian.
There is Spring the Air.
Radio Teatrofonic
Făceam clătite la fete în cameră. Şi A. avea în calculator aproximativ 2 Gb de teatru radiofonic. Ce-i drept şi eu aveam pe calculator. Dar cele mai bune sunt ale altora, orice ar fi ele. Clătitele au fost bune, siropul de arţar minunat şi muzica …de “frâştrî”. Ajunsă în cameră după mult timp am deschis fişierul şi am început să ascult. ”Lorelei” de Ionel Teodoreanu. Cred că suntem mulţi care şi-au petrecut copilăria alături de el. Fie şi cu La Medeleni. Şi nu numai că majoritatea dintre noi negăm astta, ba mai mult de atât refuzăm să ne întoarcem în acel loc şi în acel timp.
Sigur că după ce am crescut în vârstă şi în număr de cărţi citite şi în experienţă de viaţă nu putem privi cu aceeaşi ochi tot ceea ce ne fascina atunci la el. Nu am de gând să încerc să fac o critică a operelor lui Teodoreanu…ci pur şi simplu încerc şi se pare că am reuşit puţin, poate prea puţin, să mă întorc în zilele când citeam “La Medeleni” şi “Lorelei”.
La Medeleni…citeam în Crucişori. Şi era iarbă, vară şi soare şi nimic nu mă afecta. Şi era bine. Şi Nu era după-masa unei zile de 20 Martie în care fusesem la un interviu de 2 bani cu un posibil viitor şef ce nu avea nici un pic de tact, steiff sau orice altceva. Şi acel posibil viitor şef nu îmi strica zilele de citit şi lenevit la soare.
Revenind , “reveriind”. Îmi plăcea La Medeleni şi mă simţeam bine în universul plin de moşii şi de copii cu bucle arămii. Descrieri de un romantism patetic. Acum cel puţin patetic. Nu mă identificam cu nici unul din personaje şi nici nu îmi doream viaţa Olguţei sau a Monicăi, a lui Dănuţ nici pe atât. Dar îmi plăcea să cred că universul lor încă există şi este paralel cu al meu. Şi au o viaţă interesantă şi plină de momente cu zarzări şi gări şi călărit şi Herr Director… Şi dacă tot sunt acolo îmi aduc aminte cum citeam cu sete şi “În casa bunicilor”. Toate cu aceeaşi atmosferă de început de secol, cu miros de dulceaţă and all that jazz. Dar Lorelei a fost altceva. Da recunosc. Sunt “o fată cu capul în nori” chiar şi acum când mă gândesc la Catul Bogdan. Da. Mi-ar plăcea să fiu soţia lui, asta dacă tot ar trebui să fiu soţia cuiva aş prefera să fiu a lui. Dar nici Luli şi nici Gabi. Mai degrabă Lorelei . Lorelei cu care s-a căsătorit în apele Dunării. Sincer e un roman ieftin, plin de citate sentimentale, de iubiri azi telenovelice… nu vreau sa vorbesc despre valoarea lui literară, şi probabil nici nu aş fi în măsură. Prefer să retrăiesc stări. Stările cărţii. Catul Bogdan…. Da bărbatul ideal…se pare că nici pentru Luli nici pentru Gabi. Poate că asta era şi intenţia lui Teodoreanu. Punându-l pe Catul în ipostaza respectivă ne-a dăruit posibilitatea de a fi cu el. Doar aşa putând fi şi el cu cineva care să îl merite. Cu mine. De exemplu.
Aberez, dar e un început bun. Varianta “radio-teatrofonică” a cărţii “Lorelei” omite în opinia mea esenţialul. Adică descrierile de peisaje urbane şi descrierea casei din Fundacu Vechi. Parcă nu redă destul de bine culoarea lui Luli sau a lui Lorelei. Iar a lui Catul Bogdan pe departe. Cred că aş prefera o variantă audio-book e ei. Dar din fericire o am de la Biblioteca Pentr Toţi şi îmi place aşa. Şi cum cartea nu este în programa de Bac, sau nici măcar în ceva manuale alternative va fi veşnic uitată în marea de uitări a literaturii române. Merită citită pentru stări. Şi pentru a face o analiză tipului de personaje create de Teodoreanu. Într-adevăr nu sunt excepţionale şi acţiunea nu este ieşită din comun. Dar are o anumită preţiozitate de gravură de început de secol a Iaşu-lui, a Galaţi-ului în care au trăit exact tiplogiile de oameni zugrăvite de el. Şi nu numai ei. Merită citită poate pentru simplul motiv că în ziua de azi nu se prea mai aude de iubiri ca şi ale lor, de întâmplări banale pentru noi dar importante pentru alţii. Oameni azi nu mai sărută zarzări. Oamenii care făceau asta în cărţile lui Teodoreanu aveau o situaţie financiară bună. Şi erau educaţi cu funcţii aproximativ înalte pe scara socială. Azi paradoxul oameni cu situaţie financiară bună şi educaţi este evident. Şi şi dacă există ei nu sărută zarzări. Şi nici nu călăresc altceva decât cei mulţi cai putere ai maşinilor cu care se afişează opulent (urăsc cuvântul ăsta). Nu înseamnă că realitatea teodoriană e realitate. Dar în comparaţie cu a noastră e ceva. Poate că există şi ea latent apăsată de ani în noi. Îngropată de tehnologie, de sucuri carbogazoase, de haine de firmă, de mărgeluţe şi prinsori de păr lucioase şi cu pătreţele etc.
Hai să citim. Nu zic că nu o facem. Sau că nu o faceţi, dar personal simt că ar trebui şi aş putea citi ceva mai mult . Din Fericire sunt la o facultate care nu numai că permite asta dar şi pretinde asta.
Asta e o carte de ” frâştrî”. Cel puţin pentru mine. În curând veţi afla şi ce sunt “frâştrî”.
Occidentului
20 Martie 09
Scris în timp ce ascultam Franz Kafka.Metamorfoza – Teatru Radiofonic.
